- Campanie marca
Taramul radacinilor mele
13.Aug.2011 . Postata de Elena Raicu pentru Dolhasca , regiunea Bucovina|#Romanians are smart
<< Aici nu mai e locul de unde am plecat, locul pe care odata il iubeam, locul pe care odata il consideram universul meu, nu mai e acelasi lucru. Aici pare ca nu se intampla nimic. Aici totul pare atat de acelasi si atat de atfel. Lucrurile pe care le credeam valoroase au devenit acum lipsite de importanta. Oamenii sunt aceeasi. Poate ca eu m-am schimbat. Oare m-as putea intoarce vreodata aici sa-mi traiesc viata? Oare de ce lucrurile astea imi par atat de complicate acum? In ochii unui copil lumea lui mica pare cu mult mai mare si mai valoroasa decat este cu adevarat. Poate ca din acest motiv mi se pare atat de mare discrepanta dintre ce credeam ieri si ce cred azi despre locul asta. Nu am crezut niciodata ca voi ajunge sa nu-mi doresc o viata cotidiana aici, in orasul meu natal. Poate ca cerintele mele au crescut, poate ca odata cu mine era necesar sa creasca si orasul asta. Poate mi-am pierdut sufletul de copil si inocenta cu care credeam in bine si frumos, naivitatea cu care credeam ca locurile astea sunt minunate si pot fi si mai minunate si cu ajutorul meu. Poate ca eu sunt cea care m-am schimbat in rau. Cine stie?
Oare chiar nu putem reusi sa ne transformam in oameni cu adevarat? Oare nu suntem capabili sa schimbam lumea asta mica in care traim? Oare orasul acesta, devenit de curand oras, nu-si poate arata valorile mai puternic? Oare de ce nu s-a schimbat nimic si oare de ce am impresia ca nu-i mai apartin? Nu apartin nici unui spatiu, se pare. Apartin Romaniei! Si poate ca daca as vedea si alte orizonturi, daca as trai o vreme si in alte tari as crede acelasi lucru si despre tara asta din care n-am iesit inca. Cine stie? >>
***
Acestea ii erau gandurile la sosirea in localitatea natala. Abia pasise pe peronul garii in soarele pasnic al amiezei. Abia respira aerul de acasa. Dar acasa parea ca nu mai inseamna acelasi loc cald, primitor, acelasi pamant al fagaduintei pe care odata nu l-ar fi dat pe nimic altceva, pe care odata il descria ca fiind cel mai frumos loc al Moldovei, in care odata si-a trait visele copilariei, in care s-a nascut si s-a format. De aici isi tragea seva. De aici ii venea puterea. Aici ii erau si-i sunt strabunii, aici ii sunt valorile, parintii si rudele.
Totusi acum nu-i mai place. Acum are 23 de ani si simte ca aici n-ar putea trai. Acum sta intr-un oras mare si crede ca daca s-ar intoarce aici ar trai mult prea mediocru, mult prea banal. Poate ca are dreptate. Poate ca nu. Poate ca oamenii sfintesc locul si poate ca ar putea face din nou lucrurile minunate pe care le facea odata pentru oamenii de aici si pentru localitatea asta. Poate ca le va face.
Nu stie unde ii e cu adevarat locul. Nu mai stie ce inseamna acasa. Poate si pentru ca acum se simte singura intr-o casa mult prea mare pentru ea. Poate pentru ca are sentimentul ca nu-si poate trai viata singura. Poate pentru ca stafeta i-a fost predata mult prea devreme. Poate pentru ca are impresia ca viata ii ofera prea devreme ipostaza de OM matur. E doar o impresie. Dar nu-i da pace.
Merge ca un robot catre casa si se gandeste cat va mai dura acest du-te vino intre doi de acasa. Sau mai multi. Poate ca n-ar fi nici o problema sa existe cat mai multi de ACASA insa asa cum stau lucrurile nu toate spatiile astea in care locuieste ea sau parintii ei sunt cu adevarat ACASA. Ar vrea sa dea timpul inapoi si sa fie din nou copil, ar vrea ca bunica sa-i fie in viata si sa detina in continuare puterea peste Imparatia copilariei ei, ar vrea ca parintii sa-i fie tineri si dornici de planuri care mai de care mai indraznete, ar vrea ca viata sa se opreasca si sa nu mai curga necrutatoate peste oameni. Totusi, nu e posibil. Nisipul din clepsidra lumii curge fara incetare iar ea lupta sa fie fericita cu orice pret.
Casa ii pare tare pustie fara ai ei prin preajma. E singura si nu poate compensa prezenta parintilor. In patru incaperi ea nu ocupa decat una. Poate ca vede lucrurile mult prea tragic. Ai ei sunt bine, sanatosi dar obligati sa locuiasca in casa bunicii care nu mai e. Obligati e mult spus. Locul acela nu poate ramane neingrijit iar sufletul lor de oameni care iubesc valorile autentice ale vietii nu le permite sa lase imparatia copilariei fara conducatori. Dar ce te faci cand nu poti alege, ce te faci cand o alta imparatie ramane aproape pustie? Incerci sa fii in ambele locuri dar nu reusesti. Mereu va ramane un loc care sa nu te aiba. Mereu vei fi dorit in cealalta parte.
Viata merge mai departe. Si totusi, ea are impresia clara ca acolo nu se intampla nimic, acolo in orasul acela lumea se misca, oamenii isi duc viata mai mult sau mai putin mediocru, dar ea nu crede ca sunt fericiti cu adevarat. Parca aici viata e mult prea mica, parca oamenii sunt marionetele unei fericiri imposibil de atins.
Isi da seama ca nu e deloc justa ideea cu fericirea si nici cea cu oamenii. Fericirea vine din lucrurile marunte si atat, atat de simple. Fericirea inseamna bucuria unui suflet mai simplu sau mai complicat. Fiecare om are locul si rostul lui. Pana si ea are locul ei desi acum nu-si da seama care este acela. Cu siguranta viata si timpul mai ales, in curgerea lor necrutatoare, ii vor oferi raspunsurile de care are nevoie. Pana atunci nu trebuie decat sa traiasca si sa spere. Pana atunci trebuie sa incerce sa creada in ea si in locul asta care odata insemna enorm. Pana atunci va putea sa schimbe macar ceva in propriul univers.
Acum se indreapta spre Imparatia Copilariei, catre casa unde o asteapta cu bratele deschise parintii ei, catre casa unde probabil o asteapta si strabunii. Ea poate schimba ceva in univers. Ea cu tineretea si forta ei sufleteasca va putea duce mai departe numele familiei si visele acesteia.
Pe drum ii vin in minte atatea secvente de ieri si de azi. Isi da seama pentru a nu stiu cata oara cat de minunate sunt amintirile si viseaza sa le depuna la o banca a eternitatii, sa le scrie, sa le arate lumii si sa le puna in valoare.
Aproape de Imparatia Copilariei regaseste un arbust din care stie ca bunica facea o dulceata cu aroma de alta-data, cum doar bunicile stiu sa faca. Isi da seama ca probabil doar ea putea sa o faca atat de buna, ea si cu magia ei de bunica. Pentru ca orice ar spune unii sau altii, bunicii au o forta nebanuita, sunt investiti cu darul de a creste ingerii pe care Dumnezeu ii trimite printre oameni. Si nu e usor sa cresti Ingeri. Socul acela in simplitatea lui a facut-o sa ofteze si sa se gandeasca la efemeritatea vietii dar si la eternitatea sufletului. Oamenii raman in lucrurile pe care le ating si le insufletesc cu amintiri. Oamenii devin stele cazatoare iar sufletul lor ramane vesnic undeva intr-o lume mai presus de aceasta.
***
In orasul in care parea ca nu se mai intampla nimic a sunat alarma de evacuare. Raul care trecea prin localitate crestea din ce in ce mai mult iar viitura care urma sa ajunga si aici ameninta sa inunde cel putin casele aflate in imediata lui apropiere. Se astepta un debit foarte, foarte mare si autoritatile au hotarat evacuarea locuitorilor din zonele predispuse inundarii.
Iata ca in orasul in care parea ca nu se mai intampla nimic, de foarte multa vreme, acum era declansata starea de alerta iar oamenii asteptau sa vada daca viitura va afecta sau nu localitatea. In felul acesta s-au reasezat valorile in mintea ei. Oamenii dragi i-au venit in casa, ea si ai ei parinti i-au incurajat si s-au rugat alaturi de ei. Strabunii si-au aratat se pare, forta de dincolo de lumea asta si cealalta Imparatie a Copilariei, cu bunicii ei vechi si noi, a fost scapata de furia apelor. Mai mare a fost frica si sentimentul ca suntem atat de mici in fata lui Dumnezeu si a naturii. Mai mare a fost proba la care au fost cu totii supusi. Oameni simpli cu frica de Dumnezeu dar si cu credinta de netagaduit au asezat lumanari, pastrate de la Slujba Invierii, in calea apelor, intre sacii cu nisip cu rol de dig provizoriu, iar credinta a indepartat apele si de data aceasta. Preoti, oameni simpli dar si oameni fara frica de Dumnezeu au aratat sau nu, cine sunt cu adevarat, in fata primejdiei. Au fost impreuna si au reevaluat viata, in noaptea intunecata, acompaniati de vuietul infiorator al apei care nu izbutea sa mai incapa in albia prea mica acum, a Siretului. In furia apelor plopi inalti de cativa metri, zvelti si aparent vesnic de puternici cadeau ca niste bete de chibrit si se lasau dusi de forta naturii. Si totusi… se spune ca daca ai credinta macar cat un bob de mazare, poti misca si muntii din loc. Credinta adevarata, picatura de lumina din fiecare suflet curat care s-a gandit o clipa la frumusetea si valoarea vietii in noptile acelea, a multiplicat puterea luminii de inviere indepartand apele mult prea necrutatoare cu alte localitati.
O proba de omenie si de viata la care a supus-o destinul pe ea mai intai. A fost prea egoista cu locurile din care-si trage seva si Dumnezeu a hotarat sa-i dea o lectie. A fost prea neincrezatoare in destinul ei si in propria menire.
***
<< In cele doua nopti pe care le-am petrecut asteptand revarsarea sau nu a apelor, am realizat ca viata e atat de valoroasa si ca Dumnezeu e atat de bun si de puternic incat mi-am schimbat opinia si prioritatile. Sau poate doar le-am readus la locul lor. Locurile astea sunt minunate iar oamenii dragi merita toata dragostea. Aceeasi dragoste pe care mi-o ofera ei poate inmiit. Iar amintirile sunt cu adevarat balsam pentru suflet si povata pentru viata de maine, pentru viata mea de OM, poate.
Mereu ma voi intoarce aici oriunde m-ar purta valurile, mereu ii voi iubi pe cei de aici si mereu voi povesti cu drag lumii despre locurile astea. >>
Oare chiar nu putem reusi sa ne transformam in oameni cu adevarat? Oare nu suntem capabili sa schimbam lumea asta mica in care traim? Oare orasul acesta, devenit de curand oras, nu-si poate arata valorile mai puternic? Oare de ce nu s-a schimbat nimic si oare de ce am impresia ca nu-i mai apartin? Nu apartin nici unui spatiu, se pare. Apartin Romaniei! Si poate ca daca as vedea si alte orizonturi, daca as trai o vreme si in alte tari as crede acelasi lucru si despre tara asta din care n-am iesit inca. Cine stie? >>
***
Acestea ii erau gandurile la sosirea in localitatea natala. Abia pasise pe peronul garii in soarele pasnic al amiezei. Abia respira aerul de acasa. Dar acasa parea ca nu mai inseamna acelasi loc cald, primitor, acelasi pamant al fagaduintei pe care odata nu l-ar fi dat pe nimic altceva, pe care odata il descria ca fiind cel mai frumos loc al Moldovei, in care odata si-a trait visele copilariei, in care s-a nascut si s-a format. De aici isi tragea seva. De aici ii venea puterea. Aici ii erau si-i sunt strabunii, aici ii sunt valorile, parintii si rudele.
Totusi acum nu-i mai place. Acum are 23 de ani si simte ca aici n-ar putea trai. Acum sta intr-un oras mare si crede ca daca s-ar intoarce aici ar trai mult prea mediocru, mult prea banal. Poate ca are dreptate. Poate ca nu. Poate ca oamenii sfintesc locul si poate ca ar putea face din nou lucrurile minunate pe care le facea odata pentru oamenii de aici si pentru localitatea asta. Poate ca le va face.
Nu stie unde ii e cu adevarat locul. Nu mai stie ce inseamna acasa. Poate si pentru ca acum se simte singura intr-o casa mult prea mare pentru ea. Poate pentru ca are sentimentul ca nu-si poate trai viata singura. Poate pentru ca stafeta i-a fost predata mult prea devreme. Poate pentru ca are impresia ca viata ii ofera prea devreme ipostaza de OM matur. E doar o impresie. Dar nu-i da pace.
Merge ca un robot catre casa si se gandeste cat va mai dura acest du-te vino intre doi de acasa. Sau mai multi. Poate ca n-ar fi nici o problema sa existe cat mai multi de ACASA insa asa cum stau lucrurile nu toate spatiile astea in care locuieste ea sau parintii ei sunt cu adevarat ACASA. Ar vrea sa dea timpul inapoi si sa fie din nou copil, ar vrea ca bunica sa-i fie in viata si sa detina in continuare puterea peste Imparatia copilariei ei, ar vrea ca parintii sa-i fie tineri si dornici de planuri care mai de care mai indraznete, ar vrea ca viata sa se opreasca si sa nu mai curga necrutatoate peste oameni. Totusi, nu e posibil. Nisipul din clepsidra lumii curge fara incetare iar ea lupta sa fie fericita cu orice pret.
Casa ii pare tare pustie fara ai ei prin preajma. E singura si nu poate compensa prezenta parintilor. In patru incaperi ea nu ocupa decat una. Poate ca vede lucrurile mult prea tragic. Ai ei sunt bine, sanatosi dar obligati sa locuiasca in casa bunicii care nu mai e. Obligati e mult spus. Locul acela nu poate ramane neingrijit iar sufletul lor de oameni care iubesc valorile autentice ale vietii nu le permite sa lase imparatia copilariei fara conducatori. Dar ce te faci cand nu poti alege, ce te faci cand o alta imparatie ramane aproape pustie? Incerci sa fii in ambele locuri dar nu reusesti. Mereu va ramane un loc care sa nu te aiba. Mereu vei fi dorit in cealalta parte.
Viata merge mai departe. Si totusi, ea are impresia clara ca acolo nu se intampla nimic, acolo in orasul acela lumea se misca, oamenii isi duc viata mai mult sau mai putin mediocru, dar ea nu crede ca sunt fericiti cu adevarat. Parca aici viata e mult prea mica, parca oamenii sunt marionetele unei fericiri imposibil de atins.
Isi da seama ca nu e deloc justa ideea cu fericirea si nici cea cu oamenii. Fericirea vine din lucrurile marunte si atat, atat de simple. Fericirea inseamna bucuria unui suflet mai simplu sau mai complicat. Fiecare om are locul si rostul lui. Pana si ea are locul ei desi acum nu-si da seama care este acela. Cu siguranta viata si timpul mai ales, in curgerea lor necrutatoare, ii vor oferi raspunsurile de care are nevoie. Pana atunci nu trebuie decat sa traiasca si sa spere. Pana atunci trebuie sa incerce sa creada in ea si in locul asta care odata insemna enorm. Pana atunci va putea sa schimbe macar ceva in propriul univers.
Acum se indreapta spre Imparatia Copilariei, catre casa unde o asteapta cu bratele deschise parintii ei, catre casa unde probabil o asteapta si strabunii. Ea poate schimba ceva in univers. Ea cu tineretea si forta ei sufleteasca va putea duce mai departe numele familiei si visele acesteia.
Pe drum ii vin in minte atatea secvente de ieri si de azi. Isi da seama pentru a nu stiu cata oara cat de minunate sunt amintirile si viseaza sa le depuna la o banca a eternitatii, sa le scrie, sa le arate lumii si sa le puna in valoare.
Aproape de Imparatia Copilariei regaseste un arbust din care stie ca bunica facea o dulceata cu aroma de alta-data, cum doar bunicile stiu sa faca. Isi da seama ca probabil doar ea putea sa o faca atat de buna, ea si cu magia ei de bunica. Pentru ca orice ar spune unii sau altii, bunicii au o forta nebanuita, sunt investiti cu darul de a creste ingerii pe care Dumnezeu ii trimite printre oameni. Si nu e usor sa cresti Ingeri. Socul acela in simplitatea lui a facut-o sa ofteze si sa se gandeasca la efemeritatea vietii dar si la eternitatea sufletului. Oamenii raman in lucrurile pe care le ating si le insufletesc cu amintiri. Oamenii devin stele cazatoare iar sufletul lor ramane vesnic undeva intr-o lume mai presus de aceasta.
***
In orasul in care parea ca nu se mai intampla nimic a sunat alarma de evacuare. Raul care trecea prin localitate crestea din ce in ce mai mult iar viitura care urma sa ajunga si aici ameninta sa inunde cel putin casele aflate in imediata lui apropiere. Se astepta un debit foarte, foarte mare si autoritatile au hotarat evacuarea locuitorilor din zonele predispuse inundarii.
Iata ca in orasul in care parea ca nu se mai intampla nimic, de foarte multa vreme, acum era declansata starea de alerta iar oamenii asteptau sa vada daca viitura va afecta sau nu localitatea. In felul acesta s-au reasezat valorile in mintea ei. Oamenii dragi i-au venit in casa, ea si ai ei parinti i-au incurajat si s-au rugat alaturi de ei. Strabunii si-au aratat se pare, forta de dincolo de lumea asta si cealalta Imparatie a Copilariei, cu bunicii ei vechi si noi, a fost scapata de furia apelor. Mai mare a fost frica si sentimentul ca suntem atat de mici in fata lui Dumnezeu si a naturii. Mai mare a fost proba la care au fost cu totii supusi. Oameni simpli cu frica de Dumnezeu dar si cu credinta de netagaduit au asezat lumanari, pastrate de la Slujba Invierii, in calea apelor, intre sacii cu nisip cu rol de dig provizoriu, iar credinta a indepartat apele si de data aceasta. Preoti, oameni simpli dar si oameni fara frica de Dumnezeu au aratat sau nu, cine sunt cu adevarat, in fata primejdiei. Au fost impreuna si au reevaluat viata, in noaptea intunecata, acompaniati de vuietul infiorator al apei care nu izbutea sa mai incapa in albia prea mica acum, a Siretului. In furia apelor plopi inalti de cativa metri, zvelti si aparent vesnic de puternici cadeau ca niste bete de chibrit si se lasau dusi de forta naturii. Si totusi… se spune ca daca ai credinta macar cat un bob de mazare, poti misca si muntii din loc. Credinta adevarata, picatura de lumina din fiecare suflet curat care s-a gandit o clipa la frumusetea si valoarea vietii in noptile acelea, a multiplicat puterea luminii de inviere indepartand apele mult prea necrutatoare cu alte localitati.
O proba de omenie si de viata la care a supus-o destinul pe ea mai intai. A fost prea egoista cu locurile din care-si trage seva si Dumnezeu a hotarat sa-i dea o lectie. A fost prea neincrezatoare in destinul ei si in propria menire.
***
<< In cele doua nopti pe care le-am petrecut asteptand revarsarea sau nu a apelor, am realizat ca viata e atat de valoroasa si ca Dumnezeu e atat de bun si de puternic incat mi-am schimbat opinia si prioritatile. Sau poate doar le-am readus la locul lor. Locurile astea sunt minunate iar oamenii dragi merita toata dragostea. Aceeasi dragoste pe care mi-o ofera ei poate inmiit. Iar amintirile sunt cu adevarat balsam pentru suflet si povata pentru viata de maine, pentru viata mea de OM, poate.
Mereu ma voi intoarce aici oriunde m-ar purta valurile, mereu ii voi iubi pe cei de aici si mereu voi povesti cu drag lumii despre locurile astea. >>
98
84
Comenteaza si tu!
