Intr-o zi indecisa in a fi senina sau innorata, am luat drumul
Manastirii Cernica. Pana acolo se merge mai mult pe ghicite, dat fiind
ca nu exista indicatoare. Cea mai buna metoda de ghidare este sa scoti
capul pe fereastra si sa incerci sa amusini mirosul strasnic de iarba
verde, ceara curata de lumanari si mir.
Odata ajunsi la
manastire, asezam masina la odihna intr-o parcare verde, strajuita de
cativa copaci tacuti. Chiar acolo ne intampina patru suflete mucalite
ale unor lucratori de-ai asezamantului... "Nu ne faceti si noua o poza?
Sa avem acilea amintire. Cand le scoateti nu trebuie decat sa le
aruncati acia peste gard si venim noi sa le luam." Cum sa las oamenii
fara poza...
Incheiata acomodarea cu aerul locului (caci aici pluteste o alta paleta
de nuante de aer - aer din acela care iti dezmiarda narile si iti
intinereste plamanii), pornim pe cararea prelung asfaltata pana la
lacasul sfant... In Numele Tatalui, Al Fiului si Al Sfantului Duh...
Intram.
Manastirea e tacuta. Slujba avusese loc deja. Cu coada
ochiului mai observam cate o fata rumena si smerita de calugar, umbland
de colo-colo, ingrijindu-se de curatenia locului. O lumina mangaietoare
patrundea timid prin geamurile manastirii, descoperind privirile bonome
ale sfintilor pictati pe pereti. Cum intri, in dreapta, dupa ce treci
de chicineta de unde poti cumpara lumanari, gasesti un loc unde mai tot
timpul stau cel putin doua persoane la rand. Acolo se afla moastele
Sfantului Calinic. Om de seama si suflet mult indurator, inima mare si
minte induhovnicita. Ii dam si noi binete Sfantului Calinic, ne mai
clatim putin ochii si mintea cu linistea dinauntru si iesim in curte.
Strajuita
de un nuc ce pare sa fi fost acolo de-o vesnicie, curtea parca iti
zambeste. Cu iarba verde, petele de culoare din petalele florilor,
aerul bun si fetele calugaresti pline de liniste, peste care cade o
altfel de lumina, mult mai blanda, curtea pare a fi desprinsa dintr-un
colt de Rai. Bineinteles ca sunt locuri mult mai maiastru amenajate,
insa in mintea mea, Raiul nu este ceva foarte dichisit. Mai degraba
ceva modest dar plin de liniste, interioara si exterioara.
Frumos, frumos, dar, in timp ce admiram noi peisajul, un miros de paine
sanatoasa, proaspat iesita din procesul de creatie ne muta nasurile din
loc. Colt de Rai, colt de Rai dar simturile noastre sunt inca foarte
pamantesti. Ne purtam dupa miros si ajungem la locul minunii - locul
unde se fabrica painea manastirii. Obisnuiti cu poftele nestavilite ale
omului de rand, care ravneste aici si acum, calugarii ne dau o paine
dolofana, aburinda si cu un miros de-ti venea sa-l prinzi in pumn si
sa-l bagi in san. Le multumim printr-un Bogdaproste! si incantati de
darul primit, o luam la pas mestecand paine, si cautand noi cotloane de
descoperit.
Dar vai, credeti ca am putut? Dupa primii pasi, painea si-a impus
domnia si ne-a tras intr-un loc mai ferit, pe iarba, unde am sezut si
am savurat pe indelete gustul pur si afanat al sau, neintinat de
comert. Poate ganditi ca eram niste nemancati de faceam atata caz
dintr-o paine. Atunci nu aveti decat sa mergeti pe la Cernica si sa va
rugati sa dati peste un calugar painar care sa se indure de gurile
dumneavoastra de oraseni si sa va dea sa muscati din crusta si miezul
unei paini plamadite ca in vremurile ei cele mai bune.
Cred ca
pana acum e clar care a fost atractia principala in vizita la Cernica.
Depinde si de interesele omului. Noi, gurmanzi fiind, avizi de
gusturile cele mai de soi, am inmagazinat in simtamintele noastre asta
experienta, ca pe ceva de pret. Insa Cernica e departe de a fi egala cu
o paine, care, dupa ce o mananci aseaza tihna in tine.
Ne-am
continuat drumul si am descoperit ca exista mai inspre spatele
asezamantului un loc special destinat celor care vor sa isi puna ordine
in ganduri. Mai exact, la Cernica se poate caza. Locul este garnisit de
nelipsitele muscate si de geamuri vesele care filtreaza ce nu-i bun din
lumina care strapunge interiorul, lasand inautru doar zambetul
Soarelui. Putin mai incolo gasesti un indicator catre o sala de mese.
Pesemne ca e loc si de pomeni. Ajungem in capat unde dam de lac.
Asezarea este imprejmuita de un lac linistit, la care daca te uiti iti
dai seama ca multe stie, si multe a vazut dar le tine doar pentru el
caci nu e frumos sa dai din casa. Tot aici facem cunostinta cu un
stejar cat zilele de mare, care se uita cu ingaduinta la noi, niste
furnici, care se pozeaza la baza trunchiului sau vanjos si care parca
voia sa ne sopteasca: luati aminte de la mine ca multe ploi si vijelii
am indurat dar pe toate le-am trecut si asta m-a facut sa ma inalt mai
mult si sa dau rod mai generos.
Aici fiind capatul nu putem
decat sa ne intoarcem. Cu plamanii plini de aer bun, cu burta pusa la
cale, sufletul linistit si ochii limpeziti mai dam o raita cu privirea
prin curtea manastirii cat sa ni se intipareasca pentru ceva vreme
starea de spirit a locului. Pornim catre masina.
Ajunsi, trei
caini colorati faceau de straja, simtind parca aerul de oras prins in
caroserie, si presupunand ca orasenii or avea ceva suflet sa le arunce
si lor o atentie-pomana de ros. Norocul lor a fost ca aveam niste
resturi de sandwich-uri care cu siguranta le-au bucurat boturile
hamesite dar, de retinut, foarte demne.
Ne-am urcat si am
plecat. Insa hotarat lucru, vom mai reveni. Si nu pentru ca Cernica ar
fi un loc de pelerinaj, unde sa ai ceva de vazut la fiecare pas.
Fericirea locului este verdeata si aerul proaspat si cum sa nu...
linistea. Aici este locul in care poti in sfarsit vorbi cu tine, si in
care iti poti descalci aglomeratia de ganduri suprapuse de ritmul alert
al unei zile de oras. Nu trebuie neaparat sa crezi in Dumnezeu ca sa
vii aici. Cum am mai spus... Cernica este o stare de spirit, linistita,
molcoma in care reexersezi frumusetea modestiei...