Odata ajunsi la manastire, asezam masina la odihna intr-o parcare verde, strajuita de cativa copaci tacuti. Chiar acolo ne intampina patru suflete mucalite ale unor lucratori de-ai asezamantului... "Nu ne faceti si noua o poza? Sa avem acilea amintire. Cand le scoateti nu trebuie decat sa le aruncati acia peste gard si venim noi sa le luam." Cum sa las oamenii fara poza...
Incheiata acomodarea cu aerul locului (caci aici pluteste o alta paleta de nuante de aer - aer din acela care iti dezmiarda narile si iti intinereste plamanii), pornim pe cararea prelung asfaltata pana la lacasul sfant... In Numele Tatalui, Al Fiului si Al Sfantului Duh... Intram.
Manastirea e tacuta. Slujba avusese loc deja. Cu coada ochiului mai observam cate o fata rumena si smerita de calugar, umbland de colo-colo, ingrijindu-se de curatenia locului. O lumina mangaietoare patrundea timid prin geamurile manastirii, descoperind privirile bonome ale sfintilor pictati pe pereti. Cum intri, in dreapta, dupa ce treci de chicineta de unde poti cumpara lumanari, gasesti un loc unde mai tot timpul stau cel putin doua persoane la rand. Acolo se afla moastele Sfantului Calinic. Om de seama si suflet mult indurator, inima mare si minte induhovnicita. Ii dam si noi binete Sfantului Calinic, ne mai clatim putin ochii si mintea cu linistea dinauntru si iesim in curte.
Strajuita de un nuc ce pare sa fi fost acolo de-o vesnicie, curtea parca iti zambeste. Cu iarba verde, petele de culoare din petalele florilor, aerul bun si fetele calugaresti pline de liniste, peste care cade o altfel de lumina, mult mai blanda, curtea pare a fi desprinsa dintr-un colt de Rai. Bineinteles ca sunt locuri mult mai maiastru amenajate, insa in mintea mea, Raiul nu este ceva foarte dichisit. Mai degraba ceva modest dar plin de liniste, interioara si exterioara.
Frumos, frumos, dar, in timp ce admiram noi peisajul, un miros de paine sanatoasa, proaspat iesita din procesul de creatie ne muta nasurile din loc. Colt de Rai, colt de Rai dar simturile noastre sunt inca foarte pamantesti. Ne purtam dupa miros si ajungem la locul minunii - locul unde se fabrica painea manastirii. Obisnuiti cu poftele nestavilite ale omului de rand, care ravneste aici si acum, calugarii ne dau o paine dolofana, aburinda si cu un miros de-ti venea sa-l prinzi in pumn si sa-l bagi in san. Le multumim printr-un Bogdaproste! si incantati de darul primit, o luam la pas mestecand paine, si cautand noi cotloane de descoperit.
Dar vai, credeti ca am putut? Dupa primii pasi, painea si-a impus domnia si ne-a tras intr-un loc mai ferit, pe iarba, unde am sezut si am savurat pe indelete gustul pur si afanat al sau, neintinat de comert. Poate ganditi ca eram niste nemancati de faceam atata caz dintr-o paine. Atunci nu aveti decat sa mergeti pe la Cernica si sa va rugati sa dati peste un calugar painar care sa se indure de gurile dumneavoastra de oraseni si sa va dea sa muscati din crusta si miezul unei paini plamadite ca in vremurile ei cele mai bune.
Cred ca pana acum e clar care a fost atractia principala in vizita la Cernica. Depinde si de interesele omului. Noi, gurmanzi fiind, avizi de gusturile cele mai de soi, am inmagazinat in simtamintele noastre asta experienta, ca pe ceva de pret. Insa Cernica e departe de a fi egala cu o paine, care, dupa ce o mananci aseaza tihna in tine.
Ne-am continuat drumul si am descoperit ca exista mai inspre spatele asezamantului un loc special destinat celor care vor sa isi puna ordine in ganduri. Mai exact, la Cernica se poate caza. Locul este garnisit de nelipsitele muscate si de geamuri vesele care filtreaza ce nu-i bun din lumina care strapunge interiorul, lasand inautru doar zambetul Soarelui. Putin mai incolo gasesti un indicator catre o sala de mese. Pesemne ca e loc si de pomeni. Ajungem in capat unde dam de lac. Asezarea este imprejmuita de un lac linistit, la care daca te uiti iti dai seama ca multe stie, si multe a vazut dar le tine doar pentru el caci nu e frumos sa dai din casa. Tot aici facem cunostinta cu un stejar cat zilele de mare, care se uita cu ingaduinta la noi, niste furnici, care se pozeaza la baza trunchiului sau vanjos si care parca voia sa ne sopteasca: luati aminte de la mine ca multe ploi si vijelii am indurat dar pe toate le-am trecut si asta m-a facut sa ma inalt mai mult si sa dau rod mai generos.
Aici fiind capatul nu putem decat sa ne intoarcem. Cu plamanii plini de aer bun, cu burta pusa la cale, sufletul linistit si ochii limpeziti mai dam o raita cu privirea prin curtea manastirii cat sa ni se intipareasca pentru ceva vreme starea de spirit a locului. Pornim catre masina.
Ajunsi, trei caini colorati faceau de straja, simtind parca aerul de oras prins in caroserie, si presupunand ca orasenii or avea ceva suflet sa le arunce si lor o atentie-pomana de ros. Norocul lor a fost ca aveam niste resturi de sandwich-uri care cu siguranta le-au bucurat boturile hamesite dar, de retinut, foarte demne.
Ne-am urcat si am plecat. Insa hotarat lucru, vom mai reveni. Si nu pentru ca Cernica ar fi un loc de pelerinaj, unde sa ai ceva de vazut la fiecare pas. Fericirea locului este verdeata si aerul proaspat si cum sa nu... linistea. Aici este locul in care poti in sfarsit vorbi cu tine, si in care iti poti descalci aglomeratia de ganduri suprapuse de ritmul alert al unei zile de oras. Nu trebuie neaparat sa crezi in Dumnezeu ca sa vii aici. Cum am mai spus... Cernica este o stare de spirit, linistita, molcoma in care reexersezi frumusetea modestiei...
