România mea – din cap, la drum întins

N-aş spune că e un păcat că te-ai născut în România, dar cred că e păcat să nu faci chiar nimic din ţara ta. Pentru-nceput, la pas, poţi încerca să ţi-o apropii. Până la urmă, nu-i aşa, nici chiar cea mai banală partitură n-o poţi cânta din cap, atunci când n-o cunoşti…

Am învăţat că nu ai cum să-ngropi o perspectivă-ntr-o căpiţă, n-o poţi închide, diletant, într-un vitraliu şi nici n-o poţi privi prin crăpătura unei porţi din Maramureş – pentru c-o îngustezi, îi iei suflarea, o-ngrămădeşti şi crud, şi nefiresc, ca pe-un vestigiu-n macadam.

Sunt însă unii care astăzi iau un orizont şi decupează după strategii de marketing numai o virgulă din el, ca să ţi-o vândă, şi ai impresia că ţi se-oferă un refugiu. Se fac şi bani frumoşi din asta…

Nu te grăbi cu drumul tău, dă-i timp, călătoreşte-i conţinutul făcând din când în când câte-un popas, ca să te-apleci şi să revii acolo unde sensurile-ncep să prindă un contur. Ia-ţi călăuze bunul simţ şi setea de frumos, că sunt tovarăşi straşnici şi fideli la drum întins.

Şi mai ales nu-ţi cumpăra o ţară din broşuri, pliante, enciclopedii, ci desenează-ţi tu, din mers, cu siguranţă şi migală de-nţelept, o Românie-n suflet şi-n priviri, ca să-ţi aduci aminte peste ani, să ai ce povesti când o şoptind: „E România mea!”

Drum bun, om bun!